M-a invitat la el la cină. Cât timp a fugit la baie, eu i-am inspectat rapid bucătăria. Dulapul era plin de cutii de medicamente. M-am întristat. Ca să-i arăt că-i sunt alături la bine și la greu, i-am devenit soție. Apoi, i-am făcut curat în bucătărie.

În cutii avea condimente. Nu medicamente.

Am visat că iubesc liliacul. Că putem fi prieteni, amanți, am visat toată noaptea că mă poate însoți peste tot și că mă pot bucura de frumusețea lui. De culori, de miros, de felul în care se leagănă în vânt. Spre dimineață, când soneria telefonului mă ciupea de ureche, m-a dezamăgit. Nu a vrut să intre în viața mea. A rămas agățat în copac, cu capul în jos, bolund, cu ochii cârpiți.

Neîntâmplatele

M-am trezit în ziua care nu s-a întâmplat încă, mi-am luat pe mine rochia pe care urma să mi-o cumpăr mâine, am ieșit din casă și m-am dus la gară. Am urcat în trenul care nu a venit niciodată și m-am dus departe, în orașul care nu mă aștepta. Acolo, am umblat aiurea pe străzi care nu duceau nicăieri. Habar n-aveam ce căutam. Probabil speram să-ntâlnesc un miracol real. De la atâta umblat, am obosit. Pantofii pe care nu îi purtam mi-au făcut răni la picioare. Firicele de sânge inexistent se prelingeau pe călcâie. M-am așezat pe o bancă, la soare. Am închis puțin ochii, să mă odihnesc. Când i-am deschis, în fața mea stătea cel mai frumos bărbat neîntâlnit. M-am îndrăgostit de gestul pe care nu l-a făcut, de îmbrățișarea pe care nu a avut curajul să mi-o dea, de toate cuvintele pe care nu a știut să mi le spună. L-am iubit toți anii pe care nu i-am avut împreună, toate diminețile fără cafeaua făcută de el la ibric. Mi-am iubit toată viața aia netrăită. Nu i-am cerut niciodată luna de pe cer, nu i-am cerut niciodată nimic imposibil. Pentru că în lumea aia ireală le aveam pe toate. Și stelele, și luna, și marea cu sarea, fericirea și perfecțiunea.

Într-o zi i-am cerut ceva după care tânjeam cu ardoare. Un sentiment adevărat. Doar unul singur. Nu a putut să mi-l dea. Așa că am plecat. La aceeași gară în care am coborât, am așteptat pe peron un tren. Au apărut vreo cinci. Toate plecau cu o mare viteză în aceeași direcție. Spre realitate.

Răbdare de ceară

Afară încă e lumină. În casă e liniște. Aprind o lumânare mare, roșie, consumată mai mult de jumătate. Îmi pun muzică în căști și ascult Estas Tonne. Îmi place cum ciupește tipul ăsta corzile. Fiecare acord de chitară mă pișcă de piele și carne, făcând valuri în mine. Mă uit la flacăra din lumânare. E înaltă. Și parcă tot crește. Poate ar trebui să-i tai un pic din fitil. Să potolesc flacăra. Dar îmi place să o văd așa, mare. Sunt momente când stă dreaptă, înțepenită, ca un soldat ieșit la apel. Apoi începe brusc să se zbată. Toate geamurile sunt închise. Nu e niciun curent. Nicio adiere. Firicele de praf au încremenit suspendate în aer. Nu înțeleg din ce motiv flacăra se agită în halul ăsta. Apoi mă gândesc că are viață scurtă. De ce ar sta potolită? E liberă preț de câteva ore să se destrăbăleze cum vrea flama ei. Poate-și dorește doar un pic de atenție. S-o fi plictisit să ardă aiurea, la pereți. Așa că, mă așez comod pe canapea și o privesc cu relaxare. Se zbate și mai tare. De obicei, eu când sunt privită mă rușinez, mă fâstâcesc. Se pare că ei îi place. Pâlpâie în toate direcțiile, într-un ritm neregulat, niciodată la fel, repetat. Fiecare zbatere e alta. Poate, dacă aș găsi două mișcări identice, aș reuși să o descifrez ca pe un cod morse.

Gata. S-a potolit. Probabil o fi obosit. Aiurea, a început să danseze iar. Într-un stil cunoscut și înțeles doar de ea. Probabil că am niște energii ciudate prin casă. Poate că cineva, de undeva, vrea să-mi transmită ceva, abuzând lumânarea. O fantomă stă cu un pistol cu apă la câțiva centimetri de ea, amenințând-o să-mi vorbească, să-mi dea niște semnale clare. Iar eu, fraiera, nu pricep nimic. Dar mai am timp.

S-a întunecat. Flacăra coboară, face ușor gaură în ceară. Cred că lumânările merită mai mult respect și atenție. Ar trebui să le privim din momentul în care le aprindem și până se sting. Ne place să ne folosim de ele, să ne facă atmosferă în casă, pe masă, în încăperi unde se consumă iubiri. Ne place să le lăsăm să se joace cu umbrele pe trupurile noastre. Părtașe tăcute la emoții, stări, trăiri. Dar niciodată nu stăm să le privim până la capăt. Pentru că nu avem timp, pentru că e inutil și absurd.

De azi o să încep să privesc lumânarea într-un alt fel. Cum se consumă de tot. Și o să vorbesc cu ea în timp ce tăcem împreună. Poate așa o să ajung să-i înțeleg flacăra și zbaterea. Apoi, o să-mi deschid o școală de citit lumânări. Și o să-i învăț și pe alții s-o privească. O să-i învăț să se oprească din mers preț de-o lumânare. În care să nu facă nimic.

Mi-ar plăcea să aibă  cineva răgaz și răbdare să mă privească și pe mine. De la primul țipăt ieșit din pântec de mamă până la ultima răsuflare sufocată în mine. Poate aș învăța să ard altfel. M-aș obișnui mai ușor cu valurile făcute în ceară.

Cotrobăi prin laptopul lui. Deschid un filmuleț suspect. Era el cu una. În patul nostru. Nu le văd fețele. Doar trupurile, zvârcolindu-se într-un sex sălbatic, pervers. Destrăbălata. Părul răvășit îi alunecă de pe față, descoperindu-i chipul. Eram eu.

Nesimțitul. Putea să-mi spună că vrea să mă filmeze. Îmi aranjam părul altfel.

Porumbei sub pătură

Pe acoperișul de pe casa din fața geamului meu a apărut o gaură. De la o țiglă spartă. Văd zilnic cum o mulțime de porumbei dispar prin gaura aia. Probabil se adăpostesc de ploaie și frig, mi-am zis. Și-au făcut acolo casă.

Mereu mi-am dorit să văd ce e înăuntru. Câți sunt. Cu ce-și ocupă timpul. Au televizor, se uită la telenovele de pe canapele tocite, porumbițele gătesc grăunțe prăjite, porumboii discută politică? Toți adunați ca într-o mare familie.

Azi am pus o scară mare și m-am urcat pe casă. M-am lungit toată pe acoperișul rece și mi-am apropiat ochii de gaură, să văd lumea de dinăuntru. Nu am văzut niciun televizor, nici grăunțe prăjite, nici vreo canapea tocită. Am văzut un alt cer. O imensitate de un albastru clar. Prin care păsările zburau într-o mare liniște. De atâta frumusețe nu mă puteam desprinde de pe țigle. Aș fi vrut să încap prin crăpătura aia și să mă arunc în absurditatea de cer. Poate, așa, aș fi învățat să zbor. Era multă liniște acolo. Și mult bine.

Un porumbel s-a apropiat de nasul meu, a fâlfâit din aripi și m-a rugat gângurind să-l las să intre, că vrea să se odihnească un pic pe acoperiș. Că a obosit de la prea mult zbor.

Acum, când mă uit la gaura aia, știu că dincolo de ea e un alt cer. Mă întreb pe unde o fi ascuns și un alt pământ. Poate că acolo aș învăța să stau cu picioarele lipite de el.

Îmi este sete. Mai mult ca niciodată îmi este sete și nu pot să beau. Mă uit la ploaie, la vântul care îți așează norii pe umeri, mă uit și aștept să beau din tine toate apele cerului. Sunt râuri. Ale tale curg. Ale mele ies din mine. Mai rău ca nicicând, mi-e sete.

De tine.