Am fost stea. Acum sunt praf. Dacă mă plouă cu lacrimi, devin lut. Din care modelezi un chip. Pe care-l însufleţeşti cu un zâmbet şi-un răsărit de soare. Apoi îi promiţi marea cu sarea. Praf în ochi.

 

Printre fluturi

Bătrânul s-a uitat la ceas plictisit. Au trecut aproape patru ore de când baba lui s-a dus în vizită la fata lor, în oraș. Cu trenul de zece fără un sfert. De atunci, stătea înțepenit în fotoliul lui maro, în fața telvizorului. Ca personajul ăla de desen animat, Eustache, din țara numită Nicăieri. Televizorul era pe mute. Fără sonor. Stătea cu telecomanda în mână și butona. Trecea de la știri, la sport, la muzica pe care n-o auzea. S-a oprit un pic la dansatoarele aproape goale care se fâțâiau pe malul mării și se tăvăleau prin nisip. Dacă ar fi fost baba lui acasă nu s-ar fi uita la așa ceva. I-ar fi fost rușine. Da’ așa, că era singur, își mai clătea cataracta de pe ochii ușor miopi.  Apoi trecea mai departe.

Doi se certau, așezați la o masă, față în față. Nu voia să-i audă, nu era curios să știe ce au. Dar erau tare comici cum gesticulau. Cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu o șuviță de păr care-i cădea unuia peste ochi. Nervos, tipul și-a dat șuvița pe spate. Moderatorul tot voia să-i potolescă. L-a atins pe cel mai agitat pe umăr. Agitatul a luat paharul de apă de pe masă și l-a varsă în fața partenerului de scandal, după care, s-a ridicat și a ieșit din platou.

A zâmbit pe sub mustață și a stins televizorul. A stat așa, în liniște, și se uita pe geam. O muscă a intrat pe lângă perdea. Liniștea nu mai era liniște. Era bâzâit. O urmărea cum se zbenguia prin încăpere. S-a așezat pe genunchiul lui stâng. Și stătea acolo. Când era tânăr îi plăcea să le prindă dintr-o zmucitură. Niciodată nu le omora. Mereu le dădea drumul. Odată a prins aceeași muscă de trei ori. Nebuna, parcă-i plăcea să intre-n jocul lui.

Pe vremuri făcea concurs de prins muște cu Victor, prietenul de peste drum. Mereu câștiga. Avea o tehnică a lui pe care și-o însușise după lungi încercări și ratări. Victor se cam oftica. L-a surprins odată în grajd, lângă vacă, cum se antrena. Zicea că acolo, în grajd, sunt mai multe muște.

Acum, bătrânul ar fi vrut să o mai prindă de pe genunchi, ca altădată, da’ prea tremura. Și musca stătea, și stătea, și nu mai pleca. O fi adormit, s-a gândit bătrânul. Că doar și muștele dorm. O fi obosit de cât s-a zbenguit ca dementa. A stat nemișcat câteva minute bune fixând-o, până a amorțit de tot. Simțea că dacă mai stă mult așa, s-ar putea să nu se mai ridice de acolo niciodată. O să-l găsească baba lui statuie. Și, totuși, în amintirea vremurilor tinere, a zis că ar fi bine să-ncerce s-o prindă. Și-a făcut palma căuș, și-a dus ușor brațul în lateral, atât cât să-și ia avânt, și-a ținut respirația, apoi, cu cea mai mare viteză de care era capabil la cei șaptezeci și doi de ani ai săi, a dat să prindă musca. Musca a zburat, iar mâna lui s-a lovit de genunchiul amorțit. S-a ridicat din fotoliu, s-a întins ușor, să se dezmorțească, s-a apropiat de geam și s-a uitat la pisica din grădină cum stătea tolănită la umbra mărului.

Se plictisea. Nu-i plăcea să stea singur. Se obișnuise cu baba lui. Nu mai știa exact de câți ani era cu ea că, de la o vreme, începuse să cam uite. Dar știa că trecuseră mulți, mulți ani de când își trăiau viața împreună. Îl enerva chestia asta. Că uita prea mult și prea des. Îi era teamă să nu facă boala aia cu nume ciudat, o boală pe care nici nu o putea pronunța corect. Îi zicea  Alzaimăr. Știa că femeia lui plecase în oraș, la fata lor, dar nu-și mai aduce aminte de ce. Să-i ducă ceva, să aducă ceva. Dar era sigur că n-o să întârzie. Niciodată nu-l lăsa singur mult timp.

La un moment dat a auzit ceva, un zgomot ciudat în pod. Pisica nu putea fi, pentru că o zărise în curte, iar șoareci nu au mai avut de mult timp. Să fi fost vreun porumbel? Că de câteva zile a tot văzut câțiva pe lângă casă. A luat scara, a fixat-o bine de perete, să nu alunece -că n-a mai urcat de mult- și ușor, treaptă cu treaptă, a ajuns în pod.

Sus era foarte cald, praf, mult praf, pânze de păianjen care i se lipeau de păr, un sac de porumb, câteva preșuri vechi, un dulap fără o ușă, un scaun fără spătar, o găleată fără toartă, niște vase de lut ciobite și, într-un colț, o ladă veche.  A deschis-o ușor, a scârțâit ca trezită dintr-un somn adânc, și-a tras scaunul fără spătar aproape de ea și-a-nceput să cotrobăie printre amintiri. Sub un ștergar de bumbac și-a găsit clasorul de timbre. L-a ținut câteva minute bune așa, în palme. Nu mai ținea minte când l-a deschis ultima dată. Pe vremuri îi plăcea enorm de mult să ordoneze  frumos timbrele, după teme, era atent să nu se șifoneze, avea chiar o pensetă cu care le apuca. Nu permitea nimănui să i le atingă. Aveau voie doar să le privească.

De emoții, mâinile au început să-i tremure ușor. L-a deschis. Prima pagină era cu monumente istorice, apoi fotbaliști, trenuri, locomotive, poduri, mașini de toate felurile, avioane, port popular. La pagina cu fluturi a rămas mirat. Printre timbrele frumos ordonate era o poză veche, ușor mototolită. Și-a scos ochelarii din buzunarul de la vestă, și i-a pus pe nas, a apropiat fotografia, să o vadă mai bine. Era soția lui, mult mai tânără, cu un bărbat  care o ținea de mână. Se priveau unul pe altul și-și zâmbeau.

Câinele vecinului a început să latre. Un porumbel s-a așezat pe casă și gângurea. Bătrânul stătea nemișcat, cu poza în mână, ca atunci când i s-a așezat musca pe genunchi. Nu se mișca. Doar respirea. Greu. A luat fotografia, a pus la loc glosarul, sub ștergar, a închis lada și-a coborât. S-a așezat pe fotoliu, în fața televizorului, l-a pornit, cu volumul destul de tare, să nu-și audă gândurile. Dar și le auzea, fiecare gând era dat la maxim. Și așa, fixând ecranul televizorului fără să vadă, fără să audă nimic, cu mintea departe și confuză, cu fotografia în mână, o aștepta pe baba lui. Să o întrebe. Să afle. Să se lamurească cine era bărbatul din poză.

Iar a venit musca. Aceeași sau alta. Habar n-avea care. Și îl bâzâia. Nu mai avea chef de ea. I s-a așezat pe nas. A dat cu pumnul s-o alunge. Cu palma nu putea, că avea poza ascunsă-n ea. I s-a pus pe ureche. A dat din cap, să plece. Apoi iar cu pumnul. Aproape că s-a lovit.

Când  a intrat baba lui, nici n-a observant că televizorul era pus pe canalul de muzică, unde fete, aproape dezbrăcate, dansau. A luat repede telecomanda, a dat volumul mai încet și a schimbat pe sport. În toată operațiunea asta, i-a căzut poza din mână. A ridicat-o rapid.

Uite, ți-a trimis fiică-ta ciocolată din asta care-ți place ție, cu alune. Și-o pungă de smochine. Și niște papuci de casă. Mie mi-a dat un șal de cașmir. L-a cumpărat din Roma. I-am zis să nu mai dea bani pe cadouri. Că noi avem tot ce ne trebuie. Da’, știi cum e ea. Mereu trebuie să ne ia câte ceva. Da’  tu, ce ești așa tăcut?

Bătrânul s-a ridicat din fotoliu, și-a îndesta fotografia în buzunarul de la vestă, a luat ciocolata și-a început să mănânce. O pătrățică el, una baba lui. Până au terminat-o.

După o săptămână, baba lui a vrut să-i spele vesta și, ca de obicei, înainte să bage hainele la spălat, a controlat buzunarele. A găsit fotografia mototolită. A întins-o bine de tot și a privit-o câteva clipe, răscolită de amintiri. Atunci când s-a pozat cu moșul ei în parc, când se țineau de mână și se priveau, erau tare îndrăgostiți.

S-a urcat în pod, a deschis lada, a luat clasorul, și a pus poza acolo unde îi era dintotdeauna locul, printre fluturi.

 

Plăteşte rate la bănci, taxe, facturi, nimicuri, munceşte să poată mânca, începe ziua de luni cu gândul la vineri. Apoi, să scape de toate astea, intră în cămăruţa din spate, printre foi împrăştiate şi creioane tocite, închide uşa şi-ncepe să scrie. Despre adevărata lume în care vrea să fie.

Păcat înrămat

   Dacă m-aș decide să vin până la tine, ai putea să mă aștepți la margine de oraș. Să mă duci până într-o piață de legume. Să mă iei de mână și să mă plimbi printre tarabe pline cu zarzavaturi și fructe. Să cumpărăm câteva roșii. Să intrăm într-un magazin de unde să luăm niște mâncare și o sticlă de vin. Eu o să vreau și o pungă de pufuleți. O să ne sărutăm printre rafturi, undeva prin spate, pe la raionul de detergenți. Acolo nu va fi lume prea multă. O să vrei să te lipești de mine, să-mi ridici ușor fusta și să mă strângi de coapse. Să-ți bagi degetele în carne. Pentru că nu o să mai avem răbdare. Pentru că o să ne fie foame și sete de noi. Pentru că pielea va tremura și va cere.

   Afară o să fie un aer cald. Poate prea cald. Dacă o să trecem pe lângă o biserică, eu o să-ți propun să intrăm, ca să ne răcorim un pic. Dacă înăuntru o să se întâmple un botez cu lume îmbrăcată frumos și plânset de copil, noi o să ne așezăm undeva la margine, pe niște scaune înalte. O să așteptăm să rămânem singuri cu liniștea și cu lumina colorată de vitralii. Fără ca să ne rugăm, doar ca să fim.

   Apoi o să închiriem o cameră, undeva prin centru. Eu o să te implor să oprești un pic timpul. Singurul lucru pe care vei putea să-l oprești va fi gura mea, pe care o vei închide cu buzele tale. Dar nu de tot. Pentru că adori să-mi auzi plăcerea pe care o vociferez. Eu mă voi minuna din nou de atingerea ta, nefiresc de știută. Simțită parcă din alte vieți trecute. O să ne potolim poftele într-un pat masiv sprijinit pe butuci. Dorințele din noi n-ar rezista la ceva fragil. O să ne iubim în neștire, indiferenți la vremea de-afară, la ceasul din perete, la oamenii de pe străzi, la lumea și rostul pe care îl vom lăsa la ușă, pe dinafară. Sub preș ne-am ascunde păcatul. Dacă aș fi avut în cap vreun discurs pe care-aș fi vrut să ți-l spun, acolo, în patul ăla masiv nu am să-ți mai zic nimic. Nu vom avea  timp de prea multe vorbe. Fiecare cuvânt ar fi o risipă. Vom avem nevoie să ne simțim, nu să vorbim. Am cunoscut multe tăceri. Dar parcă cea mai minunată dintre toate e tăcerea de după iubire. Când, epuizată și mută, simt fericire. Și sens în toate. Și inutilitate.

   Am putea să gătim ceva. De exemplu niște paste. Mi-ai pune un pahar de vin rece, de la frigider. Eu l-aș bea prea repede și m-ar ameți. Tu ai râde de mine. După masă am sta tolăniți pe fotolii și-am discuta despre oameni, răutăți, credință. Eu te-aș privi fascinată de discursul tău înțelept, de vocea ta gravă și de obiceiul cu care-ți tragi tricoul de pe burtă cu două degete, apoi te atingi la nas în timp ce vorbești. Un tic pe care-l remarc dar de care nu-ți zic nimic. Doar zâmbesc.

   Atunci când vine noaptea și vremea de somn, eu nu o să vreau să adorm. De teamă să nu treacă. Să nu dispară momentul. Mă voi agăța cu unghiile și dinții de timp. O să-i bat minutarele în cuie. O să decorez cu ele pereții și apoi o să le ignor. Ele o să se desprindă și-o să se înfigă în mine, ca să mă rănească. Și ca să-mi aducă aminte că timpul se mișcă. Te-aș ruga să stai lipit de mine toată noaptea, să te simt aproape. Să nu lași niciun centimetru să ne despartă, să mă strângi în brațe și să-mi respiri în ceafă. Dimineață ne-am trezi sfioși. Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată. Apoi aș face cafeaua la ibric. Caimacul ți l-aș pune cu lingurița în ceașcă. Ne-am tolăni în pat și ne-am bea cafeaua într-o tăcere matinală. Soarele ne-ar încălzi pereții. Și ne-ar acoperi tristețea mascată de zâmbete și conversații decente.

  Am ieși într-un târziu pe ușă, la normalitate. Ne-am lua de sub preș păcatul și l-am face tablou, pe care l-aș duce cu mine, sub braț, până la margine de oraș. Aș trece fraudulos în realitate cu un păcat înrămat. Mi s-ar prelinge culorile în piele și-n fiecare celulă. Mi-ar schimba cromatica sufletului și mecanica inimii.

Dacă m-aș decide să vin până la tine, aș vrea să mă aștepți la margine de oraș și să mă duci până la capăt de lume. O lume străină de normalitate, în care se legalizează păcatul. Și se mănâncă pufuleți.

Am invitat-o la mine, la un ceai. Am vorbit mult. Ea a zis că-i târziu și m-a rugat să-i împrumut niște bani să cheme o mașină, să plece acasă. Eu am insistat să rămână până dimineață. Ea a rămas cinci ani. Acum îmi reproșează de ce n-am lăsat-o în noaptea aceea să plece. Pentru că, în noaptea aia, n-aveam bani de taxi. De-aia.

Mereu am auzit vorbindu-se despre echilibru. Și măsură. În tot. Eu nu prea știu unde și când să mă opresc. Nu mă pricep să țin talpa pe linia aia de mijloc. Așa că am început să mă antrenez la circ. Stau toată ziua cocoțată la-nălțime, pe o sfoară. Învăț să merg drept și-n echilibru.

După multe antrenamente n-am reușit să fac mare lucru. Tot mi-e teamă să stau pe clădiri înalte, pe margini de poduri, pe balustrade de balcon. În schimb în iubire merg fără probleme  la înălțimi cosmice, pe-o dungă subțire, legată la ochi. Fără nicio plasă de siguranță. Doar cârlige puternice. Care mă țin agățată de nori.

Când era vreme urâtă, bunicul se închidea în atelier şi mai ieşea doar seara târziu. L-am întrebat odată ce face acolo, atâtea ore. Mi-a zis că-i treabă complicată, de bărbat. Într-o zi l-am pândit printr-o crăpătură. Stătea pe-o ladă veche şi vorbea c-o barză de lemn, în timp ce-i şlefuia ciocul.