Apus de vară

Mă fâțâi prin casă desculță, simt că mi-e frig la picioare. Se duce vara. Acum, în secunda asta realizez că e pe ducă. Lumina în casă e alta. Mai rece, stânjenitoare. Ca atmosfera dintre doi oameni care nu au ce să-și mai zică.

Vara asta e ca un animal mare si obosit care se întoarce în grajd dupa o cursă lungă. Acum e întins, așa mare și colbuit, în ogradă și lasă, blând, copiii să-l călărească și să-l tragă de urechi. E vara tihnei. A prafului cald. Si a soarelui portocaliu. A poftei de iubit. De cuibărit în așternutul rece, lipiți unul de altul, goi, cu pielea încă bronzată, de simțit încă un pic mirosul de alge din păr și a leagănatului de hamac agățat de mesteceni. De povestit despre răsărituri trecute și apusuri colorate. E un început de sfârșit. Și, ca orice sfârșit, ne apasă nostalgi. E timpul desprinderii firești , fără tăgadă, de arșiță, ploi calde, zile sufocante, rochii vaporoase, picioare dezgolite, sfârcuri revoltate de prea mult cald. Uneori ne e teamă de schimbări. Stăm împietriți în bula noastră pe care o cunoaștem perfect. Ne e frică să facem un pas spre afară, spre altceva. Anotimpul nu ne întreabă dacă suntem pregătiți să ieșim din el, și să intrăm în cel care urmează. El se duce ușor, forțându-ne să intrăm în următorul. Nu avem de ales. Așa că intrăm. La început sfioși, uneori reticenți, alteori indiferenți. Cu timpul începe să ne placă. Ne cumpărăm haine corespunzătoare, încălțări, ca și cum ar fi anotimpul cu care ne ducem până la sfârșit. Iar apoi, când ne obșnuim cu ifosele lui, începe să se retragă, câte un pic, zi după zi. Ne scoatem hainele groase din fundul dulapului, iar cele de vară le înghesuim, undeva, până la anul. Și tot așa. Schimbăm haine, încălțări, adunăm amintiri, riduri, anotimpuri. Multe schimbări, o singură viață.

Mi-au înghețat tălpile. Mă duc să-mi bag picioarele în șosete și-n el de anotimp. Care se duce. Când eu vreau atât de mult să mai stea.

Piatra

Iau piatra și o strâng în palmă. E grea, dură și rece, de mărimea unui kiwi. Mă uit la ea și o țin așa, ca și cum aș vrea să îi cunosc viața. Că are și ea o viață. S-a născut cândva, undeva, cu sute de ani în urmă. O acumulare în timp de sedimente care au fost îngropate de altele sub efectul ploilor, ninsorilor. A bătut-o vântul, a ars-o soarele, a înghețat-o gerul. A rezistat vremurilor, anotimpurilor, oamenilor. Poate că cineva, înaintea mea, a mai atins-o. A ținut-o, ca și mine, în palmă. A privit-o ca pe un trofeu. A venerat-o și prețuit-o. A văzut în ea mai mult decât o aglomerare de minerale. Apoi, într-o zi, a pierdut-o. Mă uit la forma ei ovală, ciobită într-o parte, imperfectă. Parcă cineva a mușcat din ea, curios să o guste. O rocă cu o suprafață fină, șlefuită de timp. Exteriorul banal, o piatră ca oricare alta. Mă uit mai bine, să-i văd inima. În interior văd o amestecătură de culori. De fapt, țin în mână o piatră semiprețioasă. Culorile din ea mă fascinează. Vreau să le văd mai bine. Instinctiv, ling despicătura din piatră. Nuanțele se intensifică ușor, strălucesc. În gură simt gust de pământ. Roca prinde parcă viață. O mișc în mână, spre lumină. Constelații întregi par că s-au înghesuit în ea. Stau așa, minute bune, într-o contemplare mută.

Mă gândesc la oameni. Uneori sunt la fel ca piatra asta. Se sedimentează  în interiorul lor dureri, trăiri, iluzii, frici, dezamăgiri. Devin duri, reci, insensibili. Își pun un scut peste lumea lor, pe care o apără și o ascund ca să o protejeze. Se transformă în roci. Nu vor să se lase atinși de nimic ce ar putea să le facă rău. Doar cine are răbdare să le stea alături, să-i înțeleagă, să-i asculte, poate descoperi într-o zi comoara și culorile din ei.

Simt cum în pumnul meu s-a  încălzit piatra. Deschid palma și o las să respire. O pun pe etajera din fața patului. Mă duc la frigider și-mi iau o înghețată. Încep să o ling cu poftă. Rozul intens îmi colorează limba. În gură simt gustul căpșunilor crescute în pământ. Pe care s-ar putea să fi căzut, de undeva, o piatră.

În fiecare dimineață își lua șevaletul și se urca pe dealul din fața case lui. Voia să picteze pădurea. În fiecare zi combina diferite nuanțe. Mai mult de atât nu făcea. Nu reușea să pună niciun strop de culoare pe pânză. Pentru că habar nu avea de unde să înceapă. De câteva luni tot ce era capabil să facă era să amestece haotic niște culori. Și-atât. Aștepta. O clipă de inspirație, un semn. Un început.

Azi, în timp ce stătea pe scăunelul lui și contempla natura, s-a pornit un vânt. Șevaletul s-a răsturnat peste culori. Când l-a ridicat, a rămas uimit în fața unei pete. O culoare perfectă. A pus pensula pe ea și a început să ridice pădurea.

Manichiură fără ojă

Sunt într-un oraș care nu e al meu, într-un apartament dintr-un bloc străin. Mă așez lângă fereastră pe un scaun înalt, ca să-mi fac manichiura. Îmi tai pielița din jurul unghiei. E cald. E prea cald. Îmi ridic privirea de la mâini și mă uit pe geam. În stânga, un bloc înalt, în dreapta altul, în față încă unul. Mă simt, deodată, sufocată de munții de beton. Blocuri gri, cu tencuiala pătată, pe alocuri căzută, geamuri cu rame de lemn vechi, negru, obosit.

O bătrână se apropie șchiopătând de un geam. Trage perdeaua. E cu sânii goi. Cândva mari, plini, probabil frumoși. Acum o grămadă de piele care atârnă dizgrațios. Mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani. Clipesc des, înghit în sec.

Mai sus văd o cameră  cu multe cutii aliniate la perete. Toate ascund frânturi din viața cuiva. De sus până jos, o altă fereastra a aceluiași apartament, e acoperită de plante. Sunt mari, vii, sănătoase. Un bătrân le udă meticulos. Cred că le vorbește pentru că-l văd mișcând din buze.

Un copac e crescut chiar lângă perete. Crengile aproape că-i intră omului în casă. Nu-l deranjează. Poate că e contrastul de care are nevoie. Probabil îi șterge frunzele zilnic și zice că-i copacul lui. Își pune o pătură sub ramuri și se visează în grădina pe care n-a avut-o niciodată.

Aud un plânset de copil. Imaginea devine și mai gri. Încep să caut un geam mai îngrijit. Dacă e din termopan, știu că în spatele lui e o viață mai înstărită. Sper asta. Văd unul, dar nu-mi spune prea multe. Pe o masă zăresc o vază cu niște flori. Par din plastic. Singurele pete de culoare din toată clădirea. Sărăcia asta mă sufocă, mă doare. Caut. Caut o urmă de mai bine. Văd doar geamuri triste, acoperite cu perdele ieftine, cârpe agățate în cuie, lemn înnegrit de vreme, oameni moleșiți de căldură mișcându-se încet, despuiați și transpirați. O pisică mândră se fâțâie pe un pervaz murdar. Cutiile de aer condiționat lipite de blocuri sunt ca niște tuburi de oxigen care-i țin pe toți în viață.

Se înserează. Becurile încep să se aprindă în case. Deprimarea devine mai clară. Nu. Nu vreau să mai văd. Ochii caută o lumină, la fel ca întemnițatul libertatea. Beton, sărăcie, beton. Stânga bloc, dreapta bloc, în față bloc, jos asfalt. Îmi vine să țip. Simt că mă înec printre ziduri. Tânjesc disperată după o gură de aer. Ca o rugă, îmi ridic privirea. Văd cerul. Mă agăț de el și încep să respir. E de un albastru clar și parcă mai frumos ca niciodată. De undeva, venit de aiurea, un pescăruș mă salută din aripi. Zâmbesc.

Continui să-mi fac manichiura. Forfecuța îmi ciupește din piele. Îmi bag degetul în gură și mi-l curăț de sânge. Îmi place gustul lui. Metalic. E al meu.

Noaptea adorm visând la mare, la valuri și scoici.

E dimineață. Mă duc spre mașină, grăbită să ies dintre ziduri. Un bărbat se apropie de mine și-mi zice:

-V-ați tăiat rău ieri cu forfecuța?

Nu pot să-i răspund. Zâmbesc și îi fac semn din cap că nu.

Mă urc în mașină și plec. Deasupra blocurilor un pescăruș mă salută din aripi.

Am furat scoici din mare, şi mi-am făcut mărgele, flori din pădure, şi mi-am făcut buchet, pietre din stâncă, şi mi-am făcut casă.
Pe mine mă fură viaţa, să mă facă pământ.

S-a întâmplat o nenorocire. Azi dimineaţă, de adormită ce eram, m-am dat pe faţă, din greşeală, cu crema de noapte.
Acum mi-e teamă, printre riduri, să nu-mi apară stele.