Colecționara

Stau tolănită pe canapea. Observ pe geam o insectă, parcă ar fi un future. Aș vrea să-l văd de aproape, dar mi-e lene să mă ridic. M-am gândit să-i fac o poză. Telefonul e prea departe. Lenea asta îmi amorțește corpul cu totul, e o moleșeală care mă devorează încet. Nu mă împotrivesc, pentru că îmi place. Îl privesc, minute bune. Aștept să facă o mișcare, să zboare. Poate are nevoie de-un răgaz. O fi obosit de la atâtea zbateri de aripi. Are atât de puține zile de trăit, iar el preferă să ignore lumea. Stă înțepenit pe geamul încălzit de soare. Căldura îi e inutilă. Își păstrează sângele rece. Și încremenirea. Parcă mă fixează. De teamă, poate se preface că e mort. Un truc al animalelor. Închid ochii, îmi las capul pe spătar și îl urmăresc printre gene. Dacă o fi vreun prinț metamorfozat? Aș putea începe o conversație cu el. Habar nu am despre ce i-aș putea vorbi. Nu mai am chef de vorbe. Am obosit. Pentru ce atâta vorbărie? Prefer să tac. Îmi place să tac. Poate că știe totul despre mine. De-aia a ales să se așeze pe fereastra mea. Aș putea să-l păstrez pentru totdeauna, să mi-l fac prieten pe veci. Ar fi atât de simplu. Un ac mi-ar fi suficient. I-aș înțepa corpul și l-aș fixa pe un carton.

Țin minte cum, în orele de biologie, profesoara ne învăța, cu multă răbdare, să facem un insectar. Am prins tot felul de fluturi, mici, mari, de diferite culori. Eram tare mândră de colecția mea. Pentru serbarea școlară de sfârșit de an, mama trebuia să-mi repare, în grabă, rochia albă cu floricele roz. Avea nevoie de niște ace. Le-a luat pe cele înfipte în fluturi. În ziua aceea mi-am plimbat acele prin școală, printre oameni, pe străzi. Mi-am spus poezia pe scenă cu boldurile înfipte în florile din țesătură. Acasă, în cutie, a rămas un morman inform, oarecare, de insecte moarte și prăfuite. Când m-am întors de la serbare, cutia era goală, fluturii dispăruseră. Într-un colț, pisica se lingea pe bot.

Sau aș putea să-l eliberez. Să-l las să-și caute alte zboruri, să se lipească de alte ferestre. Fugi, pleacă, fluture nebun! Știi că mă atașez repede de ființele fragile. Și n-aș mai putea să te las să zbori. Ți-aș smulge aripile și te-aș privi cum te târăști, neputincios. Te voi transforma într-un gândac. Aș fi fericită să te am doar pentru mine. Nu, nu te voi lăsa pe podea. N-aș vrea, din greșeală, să te strivesc. Te voi pune într-un bol de sticlă.

Ok. M-am hotărât, știu cum voi face. Voi dormi puțin, vreo oră. Când mă voi trezi, dacă te voi găsi tot acolo, vei fi al meu. Încă nu știu exact dacă te voi pune într-un bol sau te voi înțepa într-un carton. Voi hotărî atunci. Depinde ce o să visez. Așa că, până mă trezesc, ar fi bine să te decizi ce dorești. Libertatea sau pe mine. M-am trezit după vreo două ore. Fluturele era tot acolo, lipit de geam. Am zâmbit. M-am apropiat încet de fereastră. Prințul era, de fapt, o pană mică lipită de sticlă. Un zbor ratat. A doua zi, spre seară, mă uitam pierdută la apus. Eram lipită cu fruntea de geam. De pe o creangă, un corb mă fixa. L-am auzit clar croncănind: Femeie nebună, fugi! Pleacă de acolo! Știi că mă atașez repede de ființele fragile.

Am simțit o înțepătură în inimă.

Reclame

Atingeri

De câte ori atingeam o ființă pe care nu o cunoșteam, intram în pielea ei și, brusc, o înțelegeam.
Am atins un cerșetor. Am simțit o durere în stomac și frig în oase.
Am atins un om înstărit, mă durea capul de la gânduri, bani de dat, de primit, datorii, caviar.
Unei femei i-a scăpat eșarfa de la gât. Am ridicat-o și am simțit iubire amestecată cu teamă și minciună.
Un copil m-a lovit cu o minge. Am simțit bucurie, jucării, bomboane, râsete.
Un bărbat m-a atins cu un zâmbet. I-am simțit singurătatea.
Un bătrân se chinuia să-și ridice bastonul care îi căzuse. L-am ajutat. Am simțit împăcare, oboseală, resemnare.
O femeie stătea pe o bancă și scria ceva. I-a căzut creionul. I l-am dat. Un revolver cu care-și omora fricile transformându-le în cuvinte înșirate pe-o hârtie.
Am întânit oameni care mă loveau cu vorbele. În spatele lor am văzut frustrări, neputințe. Copilării triste.
Am cunoscut oameni care râdeau zgomotos și spuneau că-s fericiți, dar în ei își făceau lacrimile lacuri.
Într-o casă luxoasă am pus mâna pe o carte. Am văzut cum autorul scria în liniște la lumina unui felinar într-un sat uitat de lume.

O prietenă mi-a spus că nu pricepe cum pot sta minute întregi în tăcere visând cu ochii deschiși. Dacă ai fi în pielea mea, ai înțelege, i-am spus.
I-am atins ironia din zâmbet.
Nu am simțit nimic.

 

Introduc cheia în ușă. Vin de la soare, în cameră e întuneric și ochii nu reușesc să deslușească în interior. O singură dâră de lumină intră prin draperie, se vede piața plină de apă, plouase toată dimineața fără oprire. Pe covor, obosit, abia mișcându-se, abia rotindu-se printre papuci și lenjeria aruncată peste tot, un porumbel. Pare foarte bătrân și bolnav. Încerc să-l prind în palme și să-l așez pe pervaz, să plece din cameră. Sare pe pat, pune capul pe pernă și începe să-mi povestească istoria vieții lui. De când se știe a agățat beteală albă de streșinile caselor. Acum e târziu, oamenii își văd prea bine umbrele și l-au izgonit. Le e frică de el.

Desculță, despletită precum o noapte prinsă la furat în zorii zilei, grăbită și înfrigurată, m-am oprit ieri și m-am așezat pe trotuarul din fața parcului. Plutesc covrigii calzi în mâinile oamenilor, blana câinilor aruncă tonuri calde în cenușiul străzii, eu stau. Îmi întind picioarele peste o baltă minusculă. Și-mi par, așa, dezgolite, un pod peste ocean.

Uneori plouă fără ca norii să-mi ceară voie. Stau acolo, sus, agățați în cuie pe cârpa aceea albastră pe care o numim cer, iar noi suntem spectatori la plânsul lor sacadat. Cad picături pe cearșafuri – tobe cu pielea întinsă prost – și îmi ridic fața spre aburii umezi. Se aud sunete, ritm, mici pocnete din vârful degetelor, ca un roi de africani mici, puși pe glume în toiul nopții.

Rânduiesc pietrele cât pot de bine, le șlefuiesc cu mâneca de la rochie și mă așez în genunchi pe malul apei. Îmi place cum vine noaptea, cum alunecă printre vârfurile copacilor și se mai agață uneori într-o coadă de veveriță. Pun două pietre albe pe ochi. Semăn cu o locomotivă mică ce iese din tunel, cu baterii proaspete.

Somn printre cioburi

26794103_1823192051087617_79084816_n

Conducând pe străduțele Toscanei, spre Pitigliano, la un moment dat, după o curbă, am oprit mașina. Mi-a atras atenția un bolovan pe care erau lipite bucăți de oglindă care împrăștiau soarele în cioburi de lumină. Pe bolovan era așezat un cap sculptat în lut. Capul acela, cu ochii închiși, parcă se odihnea pe piatra rece, obosit de prea multe gânduri. Eram fascinată. Avea o frumusețe, o liniște, un mister care m-a ținut acolo minute bune. M-am ghemuit lângă el și am început să-l studiez, să-l ating. Cineva a făcut acea lucrare și a lăsat-o acolo pe bucata aia de pământ. Era un dar oferit lumii. Oferit celor care aveau ochi să vadă, timp să observe, stare să simtă. Curioasă din fire, am început să studiez, să pipăi fiecare bucățică. Câteva firicele de iarbă și ceva pământ acopereau baza gâtului. Le-am dat la o parte și am observat că interiorul capului era gol. Am băgat degetele prin gâtul statuii. Acolo am simțit ceva. Era un bilețel. L-am scos, l-am citit, apoi l-am pus la loc. Pe el era tipărit numele artistului, Maurizio Dusio.

Eram atât de fericită de parcă aș fi descoperit o comoară. Ajunsă acasă, l-am căutat pe internet. L-am găsit. Am putut vedea chipul celui care m-a ținut ghemuită lângă capul acela de lut. Am descoperit un artist care domină cu o măiestrie perfectă tehnica atât în ​​pictura, cât și în sculptură și ceramică. Obsesia lui este de a prinde în lucrările lui un moment de eternitate. În picturile lui folosește ceara, funinginea pentru a creea o lume în alb și negru. Cel mai efemer material: fumul negru. Îi plac umbrele. Se joacă cu ele. 

E minunat cum un popas făcut lângă un bolovan te poate duce la un străin, un artist. Un om.

Unii își expun lucrările în muzee, în locuri unde îți e la îndemână să le admiri. Dar atunci când le descoperi tu, acolo unde nu te aștepți, condus de curiozitate, intuiție, instinct și de acea bucățică magică din tine pe care nu știi să o denumești, satisfacția este imensă. 

Uneori căutăm oameni, scormonim după lucruri.                                    Alteori lucrurile, oamenii te găsesc pe tine. Te cheamă, iar tu vei găsi calea spre ei. Fără să o cauți. Pur și simplu o găsești. Firesc.

Știu, unii vor spune că e doar un cap de lut pe-o piatră.                         Pentru mine e magie. E poveste.