Desculță, despletită precum o noapte prinsă la furat în zorii zilei, grăbită și înfrigurată, m-am oprit ieri și m-am așezat pe trotuarul din fața parcului. Plutesc covrigii calzi în mâinile oamenilor, blana câinilor aruncă tonuri calde în cenușiul străzii, eu stau. Îmi întind picioarele peste o baltă minusculă. Și-mi par, așa, dezgolite, un pod peste ocean.

Reclame

Uneori plouă fără ca norii să-mi ceară voie. Stau acolo, sus, agățați în cuie pe cârpa aceea albastră pe care o numim cer, iar noi suntem spectatori la plânsul lor sacadat. Cad picături pe cearșafuri – tobe cu pielea întinsă prost – și îmi ridic fața spre aburii umezi. Se aud sunete, ritm, mici pocnete din vârful degetelor, ca un roi de africani mici, puși pe glume în toiul nopții.

Rânduiesc pietrele cât pot de bine, le șlefuiesc cu mâneca de la rochie și mă așez în genunchi pe malul apei. Îmi place cum vine noaptea, cum alunecă printre vârfurile copacilor și se mai agață uneori într-o coadă de veveriță. Pun două pietre albe pe ochi. Semăn cu o locomotivă mică ce iese din tunel, cu baterii proaspete.

Somn printre cioburi

26794103_1823192051087617_79084816_n

Conducând pe străduțele Toscanei, spre Pitigliano, la un moment dat, după o curbă, am oprit mașina. Ne atrăsese atenția un bolovan pe care erau lipite bucăți de oglindă care împrăștiau soarele în cioburi de lumină. Pe bolovan era așezat un cap sculptat în lut. Capul acela, cu ochii închiși, parcă se odihnea pe piatra rece, obosit de prea multe gânduri. Eram fascinată. Avea o frumusețe, o liniște, un mister care m-a ținut acolo minute bune. M-am ghemuit lângă el și am început să-l studiez, să-l ating. Cineva a făcut acea lucrare și a lăsat-o acolo pe bucata aia de pământ. Era un dar oferit lumii. Oferit celor care aveau ochi să vadă, timp să observe, stare să simtă. Curioasă din fire, am început să studiez, să pipăi fiecare bucățică. Câteva firicele de iarbă și ceva pământ acopereau baza gâtului. Le-am dat la o parte și am observat că interiorul capului era gol. Am băgat degetele prin gâtul statuii. Acolo am simțit ceva. Era un bilețel. L-am scos, l-am citit, apoi l-am pus la loc. Pe el era tipărit numele artistului, Maurizio Dusio.

Eram atât de fericită de parcă aș fi descoperit o comoară. Ajunsă acasă, l-am căutat pe internet. L-am găsit. Am putut vedea chipul celui care m-a ținut ghemuită lângă capul acela de lut. Am descoperit un artist care domină cu o măiestrie perfectă tehnica atât în ​​pictura, cât și în sculptură și ceramică. Obsesia lui este de a prinde în lucrările lui un moment de eternitate. În picturile lui folosește ceara, funinginea pentru a creea o lume în alb și negru. Cel mai efemer material: fumul negru. Îi plac umbrele. Se joacă cu ele. 

E minunat cum un popas făcut lângă un bolovan te poate duce la un străin, un artist. Un om.

Unii își expun lucrările în muzee, în locuri unde îți e la îndemână să le admiri. Dar atunci când le descoperi tu, acolo unde nu te aștepți, condus de curiozitate, intuiție, instinct și de acea bucățică magică din tine pe care nu știi să o denumești, satisfacția este imensă. 

Uneori căutăm oameni, scormonim după lucruri.                                    Alteori lucrurile, oamenii te găsesc pe tine. Te cheamă, iar tu vei găsi calea spre ei. Fără să o cauți. Pur și simplu o găsești. Firesc.

Știu, unii vor spune că e doar un cap de lut pe-o piatră.                         Pentru mine e magie. E poveste.

Mă strâng atunci când pășesc oamenii peste pietrele mele, de fiecare dată când șirul de scoici agățate în bătaia vântului îmi aduce aminte de sunetele tale. Am intrat din nou pe străduța aceea îngustă și mi-am plimbat palmele pe pereții caselor. Îmi miros acum a var vechi, a fum de brad și a perechi pierdute prin oraș.

Apus de vară

Mă fâțâi prin casă desculță, simt că mi-e frig la picioare. Se duce vara. Acum, în secunda asta realizez că e pe ducă. Lumina în casă e alta. Mai rece, stânjenitoare. Ca atmosfera dintre doi oameni care nu au ce să-și mai zică.

Vara asta e ca un animal mare si obosit care se întoarce în grajd dupa o cursă lungă. Acum e întins, așa mare și colbuit, în ogradă și lasă, blând, copiii să-l călărească și să-l tragă de urechi. E vara tihnei. A prafului cald. Si a soarelui portocaliu. A poftei de iubit. De cuibărit în așternutul rece, lipiți unul de altul, goi, cu pielea încă bronzată, de simțit încă un pic mirosul de alge din păr și a leagănatului de hamac agățat de mesteceni. De povestit despre răsărituri trecute și apusuri colorate. E un început de sfârșit. Și, ca orice sfârșit, ne apasă nostalgi. E timpul desprinderii firești , fără tăgadă, de arșiță, ploi calde, zile sufocante, rochii vaporoase, picioare dezgolite, sfârcuri revoltate de prea mult cald. Uneori ne e teamă de schimbări. Stăm împietriți în bula noastră pe care o cunoaștem perfect. Ne e frică să facem un pas spre afară, spre altceva. Anotimpul nu ne întreabă dacă suntem pregătiți să ieșim din el, și să intrăm în cel care urmează. El se duce ușor, forțându-ne să intrăm în următorul. Nu avem de ales. Așa că intrăm. La început sfioși, uneori reticenți, alteori indiferenți. Cu timpul începe să ne placă. Ne cumpărăm haine corespunzătoare, încălțări, ca și cum ar fi anotimpul cu care ne ducem până la sfârșit. Iar apoi, când ne obșnuim cu ifosele lui, începe să se retragă, câte un pic, zi după zi. Ne scoatem hainele groase din fundul dulapului, iar cele de vară le înghesuim, undeva, până la anul. Și tot așa. Schimbăm haine, încălțări, adunăm amintiri, riduri, anotimpuri. Multe schimbări, o singură viață.

Mi-au înghețat tălpile. Mă duc să-mi bag picioarele în șosete și-n el de anotimp. Care se duce. Când eu vreau atât de mult să mai stea.